#1 DRACULA

Strigoi, vampiri, soldati turci trasi in teapa, torturi si pedepse groaznice ( si cam tot ce tine de macabru) se invart in jurul lui Dracula, sub forma a mai multe legende si mituri, romanesti si straine: englezesti, americane, germane, slave etc.
Putini sunt insa cei care pot trage o linie intre Vlad Tepes, adica personajul istoric, si intr-o masura mitologic romanesc, si Dracula, adica eroul lui Bram Sheker.
Vlad Tepes a domnit in sec. XV in Valahia, primul stat medieval romanesc, astazi regiunea sudica a tarii. In memoria poporului roman el a ramas un domnitor drept dar foarte crud. Din aceasta cauza a instituit pedepse foarte severe – pentru oameni de rand si boieri deopotriva – ca trasul in teapa, pentru care e foarte bine amintit.
A avut de asemenea un rol imens in apararea tarii de turci.
In ceea ce priveste figura sa militara, gasim cateva legende romanesti:
-si-a deghizat soldatii in turci si l-a invins pe sultanul Mahomed in cursul unei nopti – realitate istorica
-a scapat unui atac potcovindu-si caii invers
-a ridicat in fata capitalei Targoviste un zid de soldati turci trasi in teapa.
Ceea ce a creat insa un adevarat mit in jurul sau a fost imaginea de domn crud si nemilos. Un rol important l-a jucat aici numele sau oficial “Draculea”, folosit in documentele emise de el. Acesta inseamna “ fiul lui Dracul”, tatal sau fiind astfle poreclit de turci. La aceasta se adauga si dragonul de pe blazonul domnesc.
Acestea poate au contribuit in formarea opiniei populare a senzatiei ca numeroasele pedepse si adevarata teroare impusa in orasele din Valahia sunt rezultatul actiunii unor forte malefice, supranaturale, ce isi iau forma in persoana lui Vlad Tepes.
Aceasta credinta generala s-a propagat si dincolo de granite: unii generali turci au refuzat sa lupte impotriva lui considerandu-l “ fiul dracului”.
Ostilitatea populatiilor germane din Transilvania au creat povesti fantatice despre el – un om bolnav, insetat de sange. Puse pe fondul varcolacilor si a strigoilor din folclorul romanesc, acestea au dat nastere Dracului, vampirul lui Bram Sheker.

#2 ILINCUTA-SANDULUI

Nascut si pastrat în Câmpia Româna, mitul plaseaza cadrul narativ în timpuri medievale, ale dominatiei turcesti, când Dunarea era deopotriva ocrotitor, cât si sursa de hrana, dar si de povesti si legende pentru români.
În sudul tarii, în zona Vlasca/ Teleorman (dupa alte variante, la confluenta Oltului cu Dunarea) locuia Ilinca, fiica raposatului Sandu.Vestea frumusetii ei s-a raspândit pâna la Tarigrad (Constantinopole, Istanbul-capitala Imperiului Otoman), la urechile fiului sultanului. Vrând el însusi sa se convinga, acesta merge la malul Dunarii unde o vede pe românca si se îndragosteste de ea, roaga în cele din urma pe tatal sau sa ordone aducerea ei la Tarigrad.
Când soldatii turci ajung „la casele Sandului” , mama Ilincai le pregateste câteva trucuri (îsi ascunde fiica, pretinde moartea ei, îi face un mormânt fals, o plânge), iar ienicerii aproape ca se lasa pacaliti, când unul dintre ei o descopera pe Ilinca, o leaga pe corabie si porneste spre Turcia. Fata reuseste însa sa se arunce în Dunare, unde Dumnezeu îi ia duhul.
Doar capul ei ajunge la fiul sultanului, fiind îngropat într-o gradina frumoasa a orasului.

#3 LEGENDA MESTERULUI MANOLE

Legenda îsi are originile în regiunea sudica a tarii în Valahia, în vremea în care aceasta devenea primul stat medieval românesc (catre 1320). Peste tinut domnea „Negru-Voda”, identificat cu Basarab (domnul fondator) sau cu fiul sau, Nicolae Alexandru.
Însotit de „noua mesteri mari”, dintre care Manole e cel mai priceput, el cauta pe malul Argesului un loc potrivit pentru a cladi o manastire. Gasind un loc, mesterii încep lucrul, fiindu-le promise averi si ranguri înalte daca vor zidi o manastire fara asemanare în lume. Daca nu vor reusi acest lucru, „Negru-Voda” îi ameninta chiar ca-i va zidi de vii, în fundatii.
Mesterii încep a ridica zidul, dar ce sa vezi? Tot ceea ce se facea ziua, noaptea se surpa. Astfel s-a petrecut si în a doua si a treia noapte. Domnitorul vazând ca dupa zile de munca, zidul nu prinde nici o forma, le aminteste fagaduirea.
Cel mai mâhnit dintre toti era Manole. El îsi frângea mâinile nestiind ce trebuia sa faca.
În a patra noapte Manole aude în vis o voce divina, spunându-i ca locul ales pentru zidire e blestemat si nimic nu va rezista o singura zi pâna ce în fundatie e zidita prima sotie sau sora ce aduce de mâncare în zori.
Dimineata el povesteste visul tovarasilor sai. Astfel e la facut un juramânt de a respecta porunca vocii auzite în vis. În zorii zilei urmatoare, Manole urca pe schele spre a vedea pe prima venita. O vede însa pe Ana, sotia sa.
Bietul Manole incepu sa planga si cade in genunchi, rugandu-l pe Dumnezeu cu evlavie sa-i opreasca sotia din drum. Imediat incepu o ploaie „cu spume” dar Ana nu se opreste sau se abate de la drum. Mesterul se ruga din nou cu foc, si din nou Dumnezeu il asculta. Incepu a bate un vant puternic, insa Ana ramane neclintita in drumul spre sotul ei. Ea este cea care ajunge prima.
Maestrul Manole, plin de durere o intampina si o urca pe fundatie, spunandu-i ca nu vor face decat sa glumeasca:

„Stai mandruta mea
Nu te speria
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim.”

La inceput ea se increzu in el dar cand vedea zidul ridicandu-se, incepu a plange si a se ruga:

„Manole, Manole,
Maestre Manole,
Zidul rau ma strange,
Viata mi se stinge.”

Munca continua, iar zidul nu se mai surpa; manastirea era pe terminate. Auzind aceasta „Negru-Voda” veni sa se convinga si sa se inchine. Dar când vazu zidirea, le ceru mesterilor sa mai cladeasca una, inca si mai frumoasa. Ei insa refuza:

„Ca noi mesteri mari
Calfe si zidari
Altii nici ca sunt
Pe acest pamant
Afla ca noi stim
Oricand sa zidim
Alta manastire
Pentru pomenire
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!”

Domnul ramase pe ganduri. Nu trebuia sa existe o alta manastire mai frumoasa ca a sa. Ordona distrugerea schelelor si scarilor, lasandu-i pe mesteri captivi pe acoperis. Ei vor scapa insa folosind aripi de sindrila.
Numai mesterul Manole moare, cazut la baya zidului, dupa ce a auzit suspinand duhul sotiei sale. La locul in care a murit apare un izvor sarat, care curge si astazi.

#4 LEGENDA MARTISORULUI

Demult, prea demult, cand soarele cu mandru chip de tanar cobora la hora-n sat la vreo sarbatoare mare printre fete si flacai, l-a pandit un zmeu pradalnic, si, rapindu-l dintre oameni, l-a inchis in grea temnita zabrelita. Toata lumea s-a intristat. Pasari in padurea muta isi uitasera ciripitul; murmurul izvoarelor, cantecul fecioarelor, rasetul copiilor au disparut. Nimeni nu indraznea sa infrunte zmeul groaznic si inrait. Printre tineri era un voinic care a pornit sa salveze soarele pentru lume si pamant din temnita zmeului. Toate rudele si toti prietenii l-au incurajat si i-au dat puterea lor pentru a invinge toate obstacolele.
A mers toata vara, toata toamna, iarna aspra tot a mers, pana ce gasi castelul groaznicului zmeu. Incepu lupta crancena pe viata si pe moarte intre ei. Se izbeau cu necrutare imprasitiind sudori si sange prin zapada cristalina. Tare era zmeul, tare se tinea si voinicul. Piepturile lor erau pline de rani, la fel si bratele si umerii. Dar, in cele din urma, tanarul se dovedi a fi mai puternic si hainul zmeu a murit. Sfaramand peretii negri ai temnitei, elibera soarele si-l salta pe cer curat. A reanviat natura, oamenii s-au bucurat, dar el nu a reusit sa vada primavara. Sangele din ranile lui s-a scurs cald pe zapada. Si cand zapada a inceput sa se topeasca, in acel loc flori albe au rasarit, se trezeau din amortire. Au aparut ghioceii, vestitorii primaverii. Ultima picatura de putere si de sange din bratul tanarului s-a prelins in cea dintai zi a lunii martie. Si a inchis ochii acest tanar curajos. Dar de atunci, fetele impletesc doi ciucurasi, in amintirea faptei lui de voinicie. Acesti ciucurasi sunt: unul alb si unul rosu - martisori ai primaverii. Fetele daruiau acesti ciucurasi baietilor pe care ii indrageau. In zilele noastre, acest siret impletit se foloseste pentru a lega martisorul un obiect micut ( ca o brosa) ce poarta noroc. Astazi, traditia s-a schimbat putin, adica barbatii sunt aceia care ofera martisorul femeilor.
Aceste doua culori au multiple semnificatii. Rosul este culoarea sangelui voinicului neanfricat, care s-a luptat cu zmeul si a salvat soarele pentru lume, dragostea, pasiunea barbatilor intrepatrunse cu puritatea, inocenta ghiocelului care este atat de gingas si de fraged - prima floare a primaverii, gratia si naivitatea fecioarelor, reprezentate de alb. Rosul reprezinta deasemenea primavara care se apropie, viata care renaste, in timp ce albul reprezinta zapada, iarna care se duce.

#5 Mitul Zburatorului

Mitul „Zburatorului” explica in termeni populari aparitia primei iubiri, ai primilor fiori ai dragostei care marcheaza existenta fetelor.
La inceput,ele se indragostesc de o idee,de imaginea iubirii absolute, intruchipata de un „Fat-Frumos” .
Asa cum apa si aerul sunt elemente esentiale vietii si aceasta experienta,traumatizanta intr-o anumita masura,este esentiala pentru evolutia noastra ca spirit. Din aceasta cauza , stiinta nu poate aduce o vindecare, „eliberarea” fiind atribuita magiei si practicilor oculte.
Zburatorul este un personaj din mitologia romaneasca care patrunde noaptea in camerele tinerelor fecioare,tulburandu-le somnul.
In infatisarea sa, se intrepatrund simboluri ale frumusetii masculine populare romanesti, impresionand prin tineretea sa,ochii sai negri,patrunzatori,parul negru, elemente ce-i dau grandoare si totodata il invaluiesc in mister.
In ciuda frumusetii sale,el este un personaj malefic care supune tinerele fete unor chinuri ingrozitoare.Gratie imensei sale forte se seductie el abuza de ele si adesea excede limita suportabilitatii,omorandu-le.Este o moarte lenta,prin epuizare.
Atunci cand se afla sub vraja Zburatorului,fetele par epuizate,avand ochii incercanati,privind in gol,inca visand la magia lui.
Moartea fetelor, dupa ce sunt parasite de Zburator,poate fi interpretata si ca o moarte simbolica deoarece iubirea ideala este absoluta si poate fi invinsa doar prin moarte.
Una dintre primele consemnatii istorice ale acestui mit a fost facuta de Dimitrie Cantemir in „Descriptio Moldavie”.El afirma ca: „Zburatorul este,cred ei,o naluca,un tanar foarte frumos care patrunde noaptea la fete,dar mai ales la nevestele de curand maritate,fara a putea fi vazut de altii,chiar daca il pandesc,si le spurca toata noaptea cu iubiri neingaduite.Am auzit totusi,ca unii barbati insurati,carora Titanul le-a plamadit maruntaiele dintr-un lut mai bun au prins unii zei zburatori dintre acestia si,dupa ce si-au dat seama ca sunt fiinte corporale,le-au dat pedeapsa meritata.”

„-O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Ma dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei ma dor,
Privirea ta ma arde.”

Luceafarul,Mihai Eminescu